Eu sunt singură de ani de zile și nici măcar nu mai caut o relație, sunt foarte liniștită așa. În primul rând pentru că nu știu sincer unde aș mai găsi timpul și energia pentru ea, dar și pentru că, uitându-mă în jur, de multe ori mă întreb cu cine...
Femeile s-au schimbat enorm în ultimele generații. Am învățat să fim independente, să facem bani, să avem cariere, să ne creștem singure copiii dacă este nevoie, să ne cumpărăm case, să rezolvăm lucruri care înainte erau considerate „treabă de bărbat”.
Și toate astea sunt foarte bune, numai că am senzația că o parte destul de mare dintre bărbați n-au evoluat în același ritm. Au rămas cumva cu așteptările relației de acum 50 de ani. Doar că femeia de lângă ei nu mai este femeia de acum 50 de ani.
Și aici nu prea mai iese socoteala.
Dacă vrei o femeie modernă, independentă financiar, care vine acasă după aceeași zi de muncă pe care ai avut-o și tu, nu prea mai poți avea pretenția să găsești acasă și nevasta tradițională care preia automat casa, copiii, mâncarea și tot restul.
Mi se pare că evoluția normală ar fi trebuit să fie mult mai simplă: femeile au intrat în zona care înainte aparținea aproape exclusiv bărbaților, iar bărbații ar fi trebuit să intre, la rândul lor, mai mult în zona care aparținea aproape exclusiv femeilor şi undeva la mijloc trebuia să ne întâlnim.
Am senzația, însă, că ne-am ratat puțin pe drum.
Femeile au devenit din ce în ce mai independente, o parte dintre bărbați au rămas blocați într-un model care nu mai funcționează, iar acum fiecare stă în colțul lui și explică de ce nu mai are nevoie de celălalt.
Și mi se pare trist, mai ales că viața a devenit și foarte scumpă, și foarte aglomerată. Muncim enorm ca să ne permitem să trăim singuri, ajungem acasă și tot singuri facem cumpărături, mâncare, curățenie, rezolvăm probleme, creștem copii. Ne luăm mai mult de muncă pentru că avem nevoie de mai mulți bani și apoi nu mai avem timp pentru nimic pentru că muncim prea mult.
Dar nu e doar asta...
O societate nu poate să crească doar financiar. Nu putem vorbi la nesfârșit despre economie, cariere, productivitate, venituri și independență și să uităm că o societate are nevoie și de oameni. Are nevoie de copii, de familii, de relații funcționale, de oameni crescuți cât de cât sănătos emoțional, care mai târziu vor construi alte familii și vor duce societatea mai departe.
Nu spun că toată lumea trebuie să se căsătorească sau să facă copii, dar când ajungem ca generații întregi să nu mai avem nici timpul, nici energia, nici încrederea și poate nici dorința de a construi ceva cu altcineva, cred că nu mai este doar o chestiune de alegeri individuale. Începe să spună ceva și despre lumea pe care am construit-o.
Poate că independența asta, pe care am câștigat-o pe bună dreptate, s-a transformat încet într-un soi de competiție despre cine se descurcă mai bine singur, iar eu nu cred că asta trebuia să fie destinația.
Nu cred nici că soluția este să ne întoarcem la familia de acum 50 de ani. Multe femei rămâneau în relații tocmai pentru că nu aveau bani, opțiuni sau posibilitatea reală de a pleca.
Cred doar că puteam să evoluăm împreună.
Să fim doi oameni independenți care nu stau împreună pentru că unul depinde de celălalt, ci pentru că își împart viața, responsabilitățile, copiii, problemele și bucuriile. Și pentru că doi oameni care funcționează bine împreună ar trebui să-și facă viața mai bună și mai ușoară.
Cred real că a fost nevoie de evoluția masivă a femeii până în punctul ăsta, dar mai cred şi că a venit momentul să ne echilibrăm ca specie.
Din punctul ăsta, evoluția emoțională din ambele părți, mi se pare esențială, pentru a funcționa sănătos în modelul de societate actual.
Cred că adevărata evoluție nu e să învățăm să trăim unii fără ceilalți, ci să învățăm, în sfârșit, să trăim mai bine împreună.