Nisipul ăsta îmi deschide ochii, mă ajută să văd. Privesc altfel la femeile din jurul meu. Le văd lacrimile ascunse, le aud tăcerea, le înțeleg resemnarea și neputința.
Respir adânc și mă liniștesc. Știu acum că doar mă obligă să simt, să privesc, să înțeleg cine devin. Alergam prea repede și nu mai eram atentă.
Ciulesc urechile și ascult. Vreau să știu tot. Nu mai vreau să trăiesc în neștiință. Nu mai vreau să merg înainte pe pilot automat.
Acum înțeleg....nu lupta mă scoate de aici, ci prezența. Acceptarea că sunt într-un loc nou, într-un corp care se schimbă, într-o etapă pe care nimeni nu m-a învățat s-o recunosc.