Dar întrebarea mi-a aprins instant curiozitatea, simțeam că e ceva cu dus şi-ntors acolo.
Așa că m-am apucat să caut.
Primele informații pe care le-am găsit au fost studiile mai vechi, unele de acum 10-15 ani, care susțineau că femeile asiatice au mai puține simptome de perimenopauză și menopauză decât femeile occidentale. Explicațiile erau, în mare parte, legate de consumul ridicat de soia, fitoestrogeni, stil de viață și diferențe culturale.
Numai că mie ceva nu mi se lega.
Poate pentru că mi se părea greu de crezut că sute de milioane de femei trec prin perioada asta aproape fără probleme, iar restul lumii este lovită ca de tren.
Și cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea mai puțin probabil ca diferența să fie atât de mare între femei care, până la urmă, sunt tot femei și au aceeași biologie de bază.
Așa că am continuat să caut informații şi articole mai noi.
Și aici lucrurile au început să se schimbe, pentru că informațiile din ultimii ani nu prea mai spun aceeași poveste.
În Singapore, de exemplu, unul dintre studiile recente a arătat că peste 60% dintre femei aveau simptome moderate până la severe. Doar că multe dintre ele vorbeau mai mult despre dureri articulare, dureri musculare, oboseală și alte simptome fizice decât despre bufeuri.
În China am găsit analize făcute pe discuțiile femeilor din mediul online și se vorbea despre insomnii, anxietate, iritabilitate, schimbări de dispoziție, bufeuri și exact sentimentul ăla pe care l-am văzut descris de foarte multe dintre voi în comentarii, dar cu mai puțină informație sau educație pe subiect.
În Japonia și Coreea am găsit articole și studii despre impactul menopauzei asupra muncii, asupra somnului, asupra energiei și asupra vieții de zi cu zi.
Cu alte cuvinte, nu am descoperit o lume în care femeile trec zâmbind prin menopauză și noi nu.
Am descoperit femei care par să treacă prin foarte multe dintre aceleași lucruri.
Şi atunci am înțeles.
Poate că feminismului i-au trebuit peste 200 de ani ca să ajungă exact în punctul ăsta. Și nu mă refer la feminism ca ideologie sau ca slogan politic.
Mă refer la evoluția femeii.
Pentru că, dacă te uiți în urmă, femeia a petrecut generații întregi încercând să demonstreze că merită să fie acolo. Că merită să voteze. Că merită să muncească. Că merită să conducă. Că merită să fie relevantă. Că merită să aibă aceleași drepturi și aceleași oportunități.
Și mă întreb dacă, în tot timpul ăsta, nu a fost nevoită să ascundă foarte multe lucruri despre ea însăși.
Pentru că ultimul lucru pe care ți-l dorești când încerci să demonstrezi că ești la fel de capabilă ca un bărbat este să spui că nu mai dormi de luni de zile, că ai atacuri de panică, că ai ceață mentală, că plângi din nimic, că te doare tot corpul și că uneori abia reușești să funcționezi.
Şi atunci femeile au tăcut, au ascuns.
Au înghițit și au mers mai departe.
Între timp, femeia şi-a câştigat locul în societate. Nu doar că şi l-a câştigat, dar în multe cazuri a ajuns să facă şi treaba ei, şi treaba bărbatului, şi treaba copiilor, şi treaba părinţilor, şi în continuare să se prefacă că totul este în regulă.
Şi cred că asta este prima generaţie de femei care spune: fuck this.
Nu mai vreau să mă prefac.
Nu mai vreau să pretind că sunt ok când nu sunt ok.
Nu mai vreau să spun că mă simt bine când nu mă simt bine.
Nu mai vreau să ascund lucrurile care mă afectează doar ca să pară că sunt puternică.
Poate asistăm la etapa următoare a feminismului.
Cea în care femeia poate fi ea însăşi, cu bune şi cu rele, cu ups and downs, cea în care nu mai trebuie să dovedească nimic, cea în care acceptă că nu mai are de ce să lupte pentru locul ei în societate.
Îl merită, e al ei, l-a câştigat de mult.