Și cred că mie îmi aduce foarte multă liniște faptul că știu că sunt un om bun. Nu spun asta în sensul idealizat în care sunt bună cu toată lumea, iert orice, mă sacrific pentru oricine și sar să salvez pe toată lumea, pentru că nu sunt așa și nici nu cred că mi-aș mai dori să fiu. Dar știu despre mine că atunci când simt că cineva are cu adevărat nevoie de ajutor și pot să fac ceva, sunt acolo.
Şi mă străduiesc să nu fac rău. Cel puțin nu voit….
Îmi aduce liniște și faptul că știu că nu sunt omul lui „lasă că merge și așa”. Poate uneori mi-ar fi fost mai ușor să fiu, pentru că mi-aș fi consumat mult mai puțină energie de-a lungul vieții, dar nu știu să trăiesc așa. Când ceva nu merge, caut, citesc, întreb, încerc, mă răzgândesc, o iau de la capăt și caut o altă soluție, iar uneori mă enervez îngrozitor în tot procesul ăsta, dar foarte rar mă așez într-o situație care nu-mi face bine și spun „asta e, n-am ce să fac”.
Poate de asta am vorbit atât de mult anul trecut și despre perimenopauză. Acum îmi dau seama că foarte multe dintre lucrurile pe care le scriam atunci veneau din furie și din frică, pentru că nu înțelegeam ce mi se întâmplă și nu eram deloc pregătită pentru etapa asta. Aveam senzația că îmbătrânesc înainte de momentul în care credeam eu că ar trebui să încep să îmbătrânesc…
Mi se părea nedrept că nimeni nu ne pregătește cu adevărat pentru schimbările astea și că ajungi, aproape dintr-odată, să nu mai înțelegi foarte bine ce se întâmplă cu corpul tău, cu stările tale, cu energia ta, cu felul în care te simți în propria piele și, dacă nu știi că toate lucrurile astea pot avea legătură între ele, e foarte ușor să începi să crezi că ceva este pur și simplu în neregulă cu tine.
Mie mi-a trebuit foarte multă informație, foarte multă răbdare și, mai ales, a trebuit să învăț să înțeleg procesul ăsta, în loc să mă lupt în permanență cu el și să vreau să rezolv totul imediat.
Inclusiv terapia hormonală, în cazul meu, a avut nevoie de mult mai mult timp decât mă așteptam. Auzisem atât de multe femei spunând că după o săptămână sau două s-au simțit din nou ele, încât probabil mă așteptam ca și la mine să se întâmple la fel, numai că nu s-a întâmplat. Mie mi-au trebuit câteva luni, ajustări, răbdare și multe momente în care m-am întrebat dacă fac ceea ce trebuie, până când lucrurile au început, încet, să se așeze.
Și cred că tocmai pentru femeia care este acum în locul în care eram eu anul trecut am vrut să mai scriu o dată despre asta, pentru cea care caută de luni de zile răspunsuri, care încearcă lucruri, citește, merge la medici, schimbă câte ceva, speră că de data asta va fi mai bine și apoi se descurajează când nu se întâmplă suficient de repede.
Cred că unul dintre cele mai importante lucruri este să nu renunți la a căuta ce funcționează pentru tine, dar în același timp să nu transformi căutarea asta într-o stare permanentă de disperare, pentru că există răspunsuri și există soluții, chiar dacă nu vor arăta la fel pentru toate femeile. Pentru unele poate fi terapia hormonală, pentru altele poate nu, pentru unele lucrurile se reglează repede, pentru altele durează luni și presupun mai multe schimbări făcute în paralel, însă faptul că acum îți este greu nu înseamnă că așa te vei simți pentru tot restul vieții.
Și mă bucur foarte mult că anul trecut am vorbit atât de deschis despre toate astea, chiar dacă uneori am făcut-o din furie, pentru că, deși nu sunt o persoană publică, sunt totuși câteva mii de femei care mă urmăresc aici și multe dintre noi suntem în aceeași zonă de vârstă. Dacă din toate discuțiile astea măcar o femeie a reușit să înțeleagă puțin mai repede ce i se întâmplă, să se înțeleagă mai bine pe ea însăși sau pur și simplu să simtă că nu este singura care trece prin asta, atunci pentru mine a meritat.
Și cine știe, poate printre oamenii care au citit a fost și vreun soț care a ajuns întâmplător la una dintre postările mele și a recunoscut acolo niște stări ale femeii de lângă el pe care până atunci nu reușea să le înțeleagă. Și dacă s-a întâmplat măcar o dată și asta, cu atât mai bine.