Pentru că eu am simțit asta... Și destul de puternic...
Ani la rând, în ochii copilului tău, ești cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai deșteaptă, omul care știe aproape orice, care poate rezolva aproape orice și în jurul căruia se învârte o bună parte din lumea lui.
Și apoi vine adolescența și, absolut firesc, începe să te privească altfel. Nu mai ești omul care are întotdeauna dreptate, nu mai ești prima persoană căreia vrea să-i povestească totul, părerile tale încep să fie contestate, iar admirația aceea aproape necondiționată din copilărie lasă loc unei priviri mult mai critice.
Și, deși știi că este un proces absolut normal, că face parte din desprinderea lui de tine și din construirea propriei identități, uneori este foarte greu să nu simți că, odată cu toate aceste schimbări, pierzi și tu ceva din cine erai.
Eu, cel puțin, am început să mă îndoiesc de mine. De cât de bună sunt ca mamă, de cât de bine am făcut anumite lucruri, de alegerile mele, de greșelile mele. Și, fără să-mi dau seama exact când, îndoielile legate de rolul meu de mamă au început să se strecoare și în felul în care mă percepeam ca femeie și ca om.
Ca și cum o parte din valoarea mea ar fi fost construită, fără să conștientizez, și din felul în care mă vedea copilul meu.
Iar când privirea lui s-a schimbat, ceva s-a schimbat și în felul în care mă vedeam eu.
Răspunsul Petronelei a fost, bineînțeles, unul pe care, într-o formă sau alta, îl știam deja. Valoarea noastră nu ar trebui să depindă de rolurile pe care le avem în viața altora și nici de felul în care suntem privite sau validate, chiar și atunci când vorbim despre propriii copii.
Și sunt perfect de acord, doar că mi se pare fascinant cât de mare poate fi uneori distanța dintre a înțelege ceva la nivel rațional și a reuși să trăiești în acord cu ceea ce ai înțeles.
Pentru că poți să știi foarte bine că adolescența copilului tău nu este o respingere a ta, că desprinderea lui este firească și chiar necesară, că faptul că nu te mai idealizează nu spune nimic despre valoarea ta ca mamă şi totuși, să doară puțin.
Poate că una dintre cele mai dificile transformări prin care trecem ca mame nu este aceea de a învăța să le dăm copiilor noștri libertatea de a deveni cine sunt, ci aceea de a învăța să ne privim din nou pe noi înșine, fără să mai avem nevoie de oglinda în care ne-am văzut atâția ani.
Nu știu dacă am ajuns încă acolo. Cred că sunt în plin proces.