Şi am făcut un atac de panică. Aveam să fim blocați toată viața într-o rutină care avea să se întâmple din 3 în 3 ore: verificare glicemie, 4 insuline pe zi, mese cântărite la gram, acum mâncăm asta, aia nu e voie, îmi pare rău, cum te simți?, ți-ai luat glicemia?, ți-ai făcut insulina?.....
Pentru câteva ore am fost un cadavru ambulant, albă la față, cu buzele vinete, amețită.
Corpul şi psihicul meu, încercau să mă avertizeze că noua rutină nu-mi va plăcea.
De când Shawn a crescut, m-am relaxat din punctului ăsta de vedere. Nu mă mai omoram cu gândurile legate de gătit constant, îşi purta singur de grijă, dacă nu găteam, comandam ceva, nu eram acasă, arunca o pizza congelată în cuptor, avea mereu fructe, lapte cu cereale, brioşe, biscuiți.
Now it's all gone.
Şi din nou trebuie să mă reinventez, mi-am zis. Orele pe care eram atât de supărată că le irosesc, dar pe care le prețuiam atât de mult, în acelaşi timp, îmi fuseseră furate. Ore pe care le meritam, le câştigasem, erau ale mele. Ce viață frumoasă aveam! Oare n-am prețuit-o îndeajuns? Oare să fiu atât de egoistă? Probabil....
Sau poate să fi fost momentul în care am coborât cu colegele mele de cameră, pe care le aşteptau soții lor să le ajute? Să fi fost momentul în care am realizat că sunt din nou singură pe un drum şi mai anevoios decât până atunci?
Am vrut să urlu cât mă țineau plămânii, dar mă simțeam epuizată. După o săptămână în care am încercat să iau lucrurile aşa cum veneau, de la o ora la alta, de la o zi la alta, să încerc să asimilez toate informațiile cu memoria mea de căcat: cum se schimbă acele la stilourile de insulină, nu uita să scoți aerul înainte să începi să folosesti un ac nou, notează-ti glicemia, notează carbohidrații lenți şi rapizi cântăriți, fă insulina, ține corect stiloul, numără înainte să scoți acul, nu face insulina în acelaşi loc de două ori, corecții de glicemii prea mici sau prea mari, ce alimente conțin HCR şi HCL şi cum calculezi.
Fuck me! Life is a bitch!
Apoi mi-am amintit ca eu pot orice.
Mi-am pus o vopsea în cap, că arătam ca o broască râioasă de câteva zile, am făcut o baie şi mi-am dat RESET.
Acum sunt ca nouă.
Ce-am vrut să zic cu foiletonul ăsta?
Că oricât ar părea oamenii de siguri pe ei, de puternici, că îşi gestionează "frumusețea" de viață cu grație, toți, dar absolut toți, mai şi clachează.
Important e să învățăm cum să gestionăm momentele de panică şi să conştientizăm că ele trec. Şi se mai întorc. Şi iar trec. Va fi bine. ❤️