Acum nici o săptămână, când mă năpădise o furie imensă pornită dintr-o stupizenie, am stat cu gândurile mele și atunci am realizat ce făceam greșit. Așteptam ca lucrurile să se regleze de la sine. Așteptam ca tratamentul ăsta să-mi dea înapoi tot ceea ce simțeam că nu mai am: energie, chef de viață, dorința de a face lucruri, printre care și mersul la sală.
De ceva timp umblă în spațiul public un mesaj pe care eu îl găsesc din ce în ce mai toxic: „dacă simți că nu mai poți, e ok să nu faci”. Cred că multe creiere devin bulversate de mesajul ăsta, care cumva ajunge să ruleze pe fundal la nesfârșit. Eu așa am realizat că ajunsesem să mă pedepsesc exact în zona de confort, să mă conving că e ok, să-mi spun că am făcut destul până acum, când de fapt totul în jurul meu începea să se prăbușească tocmai pentru că eu nu mai făceam. Spun pedepsesc, pentru că zona de confort nu e deloc cool. E un loc periculos, din care greu se mai iese.
Ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că totul ține de mine și că nu e nimic greșit în asta. Viața mea este clădită pe umerii mei, iar dacă eu clachez sau aștept ca lucrurile să se schimbe prin nu știu ce mister, voi avea la un moment dat marea surpriză că mi-am irosit ani din viață, pe care nimeni nu mi-i va mai da înapoi.
Mi-am amintit că îmi fusese prescrisă doza minimă de gel estrogen și am dublat-o la două pompițe. Mi-am făcut abonament la sală, tot fără chef și fără energie, și mi-am propus să rup cercul ăsta vicios în care mă învârteam de mai bine de un an și să nu-mi mai găsesc scuze.
Momentan, la sală tot fără chef merg, dar cât de bine mă simt când plec de acolo și simt că mă onorez pe mine cu unul dintre lucrurile pentru care mă biciuiam zilnic. Pentru moment, pare că doza asta e mai ok, sunt mai calmă, nu mi se mai usucă ochii în ultimul hal și nu mai pare că am șmirghel când clipesc.
Vedem pe viitor cum va fi, dar nu mai aștept pur și simplu să se întâmple ceva, să-mi cadă starea de bine din cer. Voi plusa și eu, chiar dacă n-am chef și energie. M-am săturat să mă privesc în oglindă și să nu știu cine sunt. Mă vreau înapoi şi doar eu pot face asta.