Dacă nu cumva unele dintre noi intrăm în perioada asta cu un sistem nervos deja obosit după zeci de ani de compensare.
Mă uit la mine și văd un ADHD diagnosticat târziu, văd o copilărie care nu a fost tocmai simplă, văd ani întregi în care am funcționat pe bază de responsabilitate, hipervigilență și încăpățânarea de a merge înainte indiferent ce se întâmplă.
Și mă întreb dacă nu cumva estrogenul a fost ani la rând unul dintre lucrurile care m-au ajutat să țin toate astea sub control, iar când a început să fluctueze și apoi să scadă, nu a creat probleme noi, ci le-a scos la suprafață pe cele pe care reușisem să le compensez foarte bine.
Poate de aceea unele femei nu pierd doar somnul sau răbdarea în perimenopauză, poate pierd și capacitatea de a mai ține ascunse toate lucrurile pe care le-au dus după ele o viață întreagă.
Poate de aceea unele ajung să simtă că au anxietate, depresie, burnout, ADHD, probleme hormonale sau că pur și simplu au înnebunit.
Adevărul este că uneori, avem câte puțin din toate. Nu am răspunsul. Încă îl caut, dar încep să cred că discuția despre perimenopauză este mult mai complexă decât niște hormoni care scad și niște bufeuri.
Și poate că întrebarea nu este doar ce se întâmplă cu estrogenul.
Poate întrebarea este ce se întâmplă atunci când estrogenul scade într-o femeie care și-a petrecut ultimii 30-40 de ani compensând, luptând, adaptându-se și mergând înainte fără să aibă prea mult timp să se ocupe de ea însăși.
Ce aud eu de fapt:
"Nu am devenit anxioasă la 48 de ani. Am fost mereu anxioasă, doar că până acum reușeam să funcționez."
sau
"Nu am dezvoltat ADHD la 50 de ani. La 50 de ani a devenit imposibil să-l mai compensez."
sau
"Nu am devenit traumatizată în perimenopauză. În perimenopauză au început să se vadă costurile traumei."
Nu toate intrăm în perimenopauză cu aceeași poveste neurologică, emoțională și biologică în spate.
Poate de fapt ăsta e motivul pentru care experiențele sunt atât de diferite.
Food for thought.....