Unul dintre lucrurile care mi-au atras atenția a fost observația ei că, în prima parte a vieții profesionale, cele mai multe femei sunt ținute pe loc de frică. Frica de a nu fi suficient de pregătite, de a nu ști destul, de a nu fi luate în serios, de a nu face pasul următor până când nu simt că stăpânesc perfect tot ce urmează să întâlnească. Mai târziu însă, după zeci de ani de muncă, după ani în care ai învățat, te-ai adaptat, ai demonstrat, ai construit și ai luptat pentru locul pe care îl ocupi, nu frica mai este cea care te încetinește cel mai tare, ci oboseala.
Și nu vorbea despre oboseala în sensul în care folosim noi de obicei cuvântul acesta. Nu despre lipsa somnului (cu toate că menționează şi importanța odihnei şi a celor minim 7 ore de somn), nu despre familie, nu despre grijile de zi cu zi. Vorbea despre oboseala care apare după două sau trei decenii în care ai fost nevoită să îți câștigi locul iar și iar, să demonstrezi că meriți să fii acolo, să te adaptezi la schimbări continue, să înveți sisteme noi, tehnologii noi, reguli noi, să urci și să continui să urci chiar și atunci când drumul nu era întotdeauna drept sau corect.
Dar partea care m-a făcut să mă opresc și să mă gândesc mai mult a fost alta. Carla vorbea despre numărul mare de femei care, după 40 sau 50 de ani, au început să simtă că au rămas în urmă. Și cred că este o senzație pe care o întâlnesc din ce în ce mai des în jurul meu. Trăim într-o perioadă în care tehnologia avansează atât de repede încât aproape în fiecare lună apare ceva nou care promite să schimbe totul. Inteligența artificială, automatizarea, profesii care dispar, profesii care apar peste noapte, platforme noi, moduri noi de a lucra și de a comunica. Este foarte ușor să te uiți la toate acestea și să ai impresia că experiența acumulată în ultimii douăzeci sau treizeci de ani începe să valoreze mai puțin.
Numai că ea pune problema într-un mod care mi s-a părut extraordinar de sănătos. Spune că mulți dintre noi privim prezentul ca și cum altcineva ar avea deja răspunsurile, ca și cum ar exista undeva un grup de oameni care știe exact ce urmează, care înțelege perfect regulile lumii noi și care a primit deja manualul după care se joacă acest joc. În realitate însă, nimeni nu are acel manual. Regulile despre care credem că există încă nu au fost scrise. Suntem una dintre puținele generații care trăiesc într-o perioadă în care schimbarea este atât de rapidă încât nimeni nu poate spune cu certitudine cum va arăta piața muncii peste cinci sau zece ani.
Și atunci m-am întrebat câte dintre noi ne uităm la viitor cu impresia că am pierdut ceva, când de fapt poate că nimeni nu este înaintea noastră. Poate că nimeni nu știe exact ce urmează. Poate că nu există traseul perfect și poate că nu există momentul perfect în care să faci următorul pas. Poate că singurul lucru pe care îl avem de făcut este să continuăm să învățăm, să rămânem curioase și să nu confundăm schimbarea lumii cu pierderea propriei valori. Pentru că experiența nu a devenit inutilă. Capacitatea de a înțelege oamenii nu a devenit inutilă. Discernământul, maturitatea, intuiția, toate lucrurile pe care le construim într-o viață nu dispar doar pentru că apare o tehnologie nouă. Instrumentele se schimbă. Contextul se schimbă, regulile se rescriu, dar tocmai pentru că regulile se rescriu, fiecare dintre noi are mai multă libertate decât crede să decidă cum va arăta următorul capitol.
Cred că acesta a fost, de fapt, mesajul care mi-a rămas cel mai puternic după ce am terminat episodul: nu trăim vremuri pentru care există răspunsuri gata pregătite. Le construim în timp real. Iar dacă nimeni nu are harta completă, poate că nu are sens să ne mai purtăm ca și cum am fi ajuns prea târziu la destinație.
Episodul despre care vorbesc
Mel Robbins și Carla Harris — The New Rules of Work, Confidence, and Success