Adevărul este că nu m-am întors nicăieri, m-am schimbat între timp și experiența asta m-a schimbat poate mai mult decât aș vrea să recunosc, dar în același timp simt că pot în sfârșit, să respir fără presiunea aia constantă din fundal, fără haosul care îți invadează gândurile și îți deformează complet realitatea.
Nu pot să spun că nu există frică, sunt momente în care mă surprind gândindu-mă că toate stările alea s-ar putea întoarce, că tot ce am trăit nu a fost un episod închis și cred că asta este partea despre care nu vorbește suficientă lume, că chiar și atunci când începi să te simți mai bine, rămâne o memorie a haosului, o urmă fină de teamă care te face mai atentă, mai conștientă, poate mai blândă cu tine.
Dincolo de frică, ceea ce simt acum este o revenire la viață în sensul cel mai simplu și mai real, am din nou energie pentru lucruri mici, pentru lucruri normale, pentru lucruri pe care înainte le făceam fără să mă gândesc și care, la un moment dat, deveniseră aproape imposibile, am energie să gătesc, să îmi pun casa în ordine, să merg la sală, să ies din mine și să mă reconectez cu viața mea de zi cu zi, și poate cel mai important, am început din nou să mă bucur.
Să mă bucur de casa mea, pe care la un moment dat nu o mai suportam, de spațiul meu, de lucrurile mele, de ritmul meu, fără dorința constantă de a fugi undeva, de a schimba tot, de a pleca, de a evada dintr-o stare pe care nu o mai puteam duce.
Și poate pentru prima dată după mult timp, am început să mă uit la ceea ce fac fără să mă mai biciuiesc constant că nu este suficient, că nu este la nivelul la care „ar trebui” să fie, că nu sunt unde „ar trebui” să fiu, și să înțeleg că uneori supraviețuirea, adaptarea, reglarea sunt mai importante decât performanța, decât imaginea, decât ritmul în care credem că ar trebui să evoluăm.
Nu știu dacă este o revenire, nu știu dacă este o versiune nouă, dar știu că este, în sfârșit, liniște.