Și primul lucru la care m-am gândit au fost americanii. Cred că este unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la ei și pe care l-am observat mereu, inclusiv şi la mulți care se mută acolo și ajung să trăiască suficient de mult timp în cultura lor. Nu cred că America este populată exclusiv de cei 25% de optimiști genetici ai planetei. Cred, mai degrabă, că este o cultură care îi învață pe oameni că eșecul nu este sfârșitul lumii, că poți să o iei de la capăt, că poți să încerci din nou, că nu trebuie să trăiești permanent cu senzația că urmează ceva rău și că orice bucurie trebuie imediat compensată cu un dezastru.
Poate tocmai de asta oamenii care ajung să trăiască acolo încep, în timp, să se schimbe și ei. Să zâmbească mai mult, să fie mai deschiși, să aibă mai multă încredere că lucrurile pot ieși bine. Pentru că optimismul, la fel ca anxietatea sau pesimismul, este într-o anumită măsură contagios și se învață prin expunere repetată la felul în care gândesc oamenii din jurul tău.
Și cred că aici noi, est-europenii, avem un handicap cultural. Mulți dintre noi am crescut cu ideea că nu trebuie să ne facem prea multe speranțe, că nu trebuie să ne bucurăm prea tare, că nu trebuie să spunem prea tare că ne merge bine, că este mai sigur să te pregătești pentru ce este mai rău decât să îndrăznești să crezi că lucrurile ar putea merge bine. Iar dacă îți antrenezi creierul suficient de mulți ani să caute pericolul, amenințarea și motivul pentru care ceva nu va funcționa, la un moment dat începe să creadă că asta este realitatea și nu doar filtrul prin care privește realitatea.
Mai era însă o idee care mi s-a părut aproape mai importantă decât partea genetică. Sue Varma vorbea despre faptul că oamenii care rămân foarte mult timp blocați într-un mod predominant pesimist de a privi lumea, cei al căror creier este antrenat constant să caute pericolul, eșecul, amenințarea și motivul pentru care lucrurile nu vor funcționa, par să aibă în timp un risc mai mare de anxietate și depresie. Pentru că, la un moment dat, creierul devine foarte bun la ceea ce îl antrenezi să facă. Dacă îl antrenezi ani întregi să caute ieșirea, va căuta ieșirea.
Dacă îl antrenezi ani întregi să caute pericolul, va găsi pericolul aproape peste tot.
Și dacă mă întrebi pe mine, probabil aici se întâlnesc The Secret, psihologia modernă și ceea ce Sue Varma numește practical optimism.