În realitate, creierul are un rol central în coordonarea producției hormonale. Hipotalamusul și hipofiza trimit semnale care reglează activitatea ovarelor, iar printr-o altă axă controlează producția de cortizol a glandelor suprarenale. Ovarele și suprarenalele sunt surse importante de hormoni steroizi, dar există și o nuanță: sistemul nervos poate sintetiza local neurosteroizi. Așadar, nici „creierul produce tot”, nici „creierul nu produce deloc” nu descriu complet lucrurile.
Colesterolul este, în primul rând, o moleculă esențială pentru organism. Ficatul are un rol important în producerea și gestionarea lui, iar multe alte celule îl pot sintetiza. Este implicat în structura membranelor celulare și reprezintă materia primă pentru hormonii steroizi. Asta nu înseamnă că toți hormonii provin din colesterol: insulina sau hormonii tiroidieni, de exemplu, au altă structură.
În celulele care produc hormoni steroizi, colesterolul este transformat în pregnenolonă. De aici pornesc căi diferite, în funcție de enzimele și semnalele prezente în fiecare țesut, către progesteron, estrogeni, testosteron, cortizol și alți hormoni.
Aceștia au, așadar, o sursă inițială comună, dar nu sunt fabricați într-un singur rezervor din care corpul împarte materia primă după nevoie.
Stresul poate influența axele hormonale și funcția reproductivă. Explicația populară potrivit căreia cortizolul „fură” pregnenolona destinată hormonilor sexuali este însă o ipoteză simplificatoare, nu un mecanism clinic demonstrat care să explice automat un dezechilibru hormonal. Contează semnalele dintre organe, enzimele și reglarea fiecărei căi de sinteză.
Pe lângă producție, există și partea de metabolizare și eliminare, în care ficatul joacă un rol important, alături de alte țesuturi și de rinichi. Bolile hepatice pot modifica felul în care hormonii sunt metabolizați, dar de aici nu rezultă că avem nevoie de o „detoxifiere hormonală”.
Colesterolul este, deci, esențial pentru viață, iar corpul își produce în mod normal cantitatea necesară. Asta nu anulează riscul cardiovascular al unui LDL crescut și nici nu înseamnă că trebuie să mâncăm mai mult colesterol pentru a „hrăni” hormonii sau să renunțăm la un tratament prescris.
Pentru mine, partea interesantă este tocmai asta: aceeași moleculă poate avea un rol biologic indispensabil, iar un nivel crescut al anumitor lipoproteine în sânge poate rămâne o problemă. Nu este o contradicție. Este încă un motiv să privim corpul ca pe un sistem complex, în care o explicație de câteva secunde poate fi un început de curiozitate, dar nu întreaga poveste.