În timpul metamorfozei, o mare parte din corpul omizii începe efectiv să se descompună/lichefieze. Țesuturile sunt reorganizate, vechea formă dispare, iar din tot acel aparent haos începe să se construiască ceva complet diferit.
Și există ceva numit imaginal cells, celule implicate în formarea viitorului fluture. Cumva, în mijlocul unei forme care se destramă, există deja informația pentru ceea ce urmează să devină.
Mi s-a părut absolut fascinant! 🤍
Inevitabil m-am gândit la noi, oamenii, pentru că avem perioade în viață în care exact așa se simte. Nu ca o frumoasă „transformare” sau ca un nou început plin de entuziasm, ci ca și cum lucrurile pe care le știai despre tine, viața pe care o construiseși, direcția în care mergeai sau chiar versiunea ta de până atunci nu mai funcționează.
Și când ești în mijlocul unei astfel de perioade, nu vezi unde te duce drumul, vezi doar haosul.
Poate că una dintre cele mai grele părți ale schimbării este tocmai asta: nu poți vedea încă forma lucrului în care te transformi. Și poate că nu toate perioadele în care simțim că ne pierdem direcția înseamnă că am greșit drumul.
Uneori vechea versiune pur și simplu nu ne mai încape.
Unele transformări durează luni, altele ani, iar din interiorul lor, pot arăta îngrozitor de mult ca un eșec.
Asta ne spune că nu trebuie să avem întotdeauna răspunsul, uneori trebuie doar să avem suficientă răbdare încât să nu abandonăm procesul în mijlocul lui.
Mi-a rămas în minte imaginea asta:
Omida, din interiorul coconului, nu are nicio dovadă vizibilă că la capătul întregului haos va deveni fluture.