Este foarte greu să explic senzația asta unei persoane care nu a trecut prin ea. Pentru mine era ca și cum cineva îmi pornise o alarmă undeva în creier și uitase complet să o mai oprească. Nu era o anxietate care venea și pleca, era o stare continuă de alertă.
Mintea mea găsea permanent motive de îngrijorare, dramatiza, iar vocea aceea interioară care până atunci mă ajutase să rezolv probleme devenise, dintr-odată, cel mai dur critic al meu, nu-mi dădea o secundă de linişte.
Mă biciuia fără oprire și mă convingea că ceva rău urmează să se întâmple.
Cel mai greu nu era faptul că mă simțeam rău, era că nu înțelegeam de ce.
Au urmat analize, consultații, am mers la un medic, apoi la încă unul. Apoi la încă unul.
Toți mi-au spus, în esență, același lucru: analizele sunt bune, nu aveți nimic îngrijorător. Doar că problema era că eu nu eram bine şi cred că multe femei cunosc senzația asta. Momentul ăla în care toate rezultatele spun că ești sănătoasă, iar tu simți, în fiecare zi, că organismul tău funcționează complet diferit, după reguli pe care nu le recunoști.
Pentru că bănuiam de mai mult timp că aș avea ADHD, dar nu fusesem niciodată evaluată, am decis să merg la psihiatru.
Pentru mine era the last resort.
Voiam doar să aflu dacă ADHD-ul pe care îl suspectam de ani de zile era real sau nu şi începuse să-mi afecteze cumva viața atât de serios.
Până se termina evaluarea, psihiatrul a decis să-mi prescrie un tratament antidepresiv ușor.
Privind în urmă, cred că a fost exact puntea de care aveam nevoie în momentul ăla. Nu mi-a rezolvat viața și nici nu m-a făcut să mă trezesc a doua zi complet schimbată, dar a redus suficient zgomotul din mintea mea încât să pot începe din nou să respir. Și, culmea, nici atunci nu știam ce mi se întâmplase cu adevărat.
Am aflat aproape întâmplător.
Primisem o carte despre ADHD la femei și citind-o, am ajuns la o informație care m-a lăsat în şoc. ADHD-ul se acutizează în perimenopauză, atunci când încep fluctuațiile hormonale. 😐
Țin minte perfect senzația pe care am avut-o. Parcă citeam despre mine.
Nu toate simptomele, dar suficient de multe încât să mă opresc din citit și să mă întreb pentru prima dată dacă nu cumva răspunsul pe care îl căutasem luni întregi fusese chiar acolo, într-o direcție în care nimeni nu mă trimisese până atunci.
Cartea nu mi-a pus un diagnostic și nici nu putea să facă asta, dar mi-a oferit prima explicație care avea sens.
Din momentul acela am început să citesc aproape obsesiv despre perimenopauză, despre hormoni, despre creier, despre estrogen, despre neurotransmițători și despre felul în care toate lucrurile astea sunt legate între ele. Și, cu cât citeam mai mult, cu atât înțelegeam mai clar că nu eram singură.
Foarte multe femei descriu aproape aceeași experiență.
Unele vorbesc despre anxietate instalată din senin, altele despre atacuri de panică, altele despre depresie. Altele spun doar:
„Parcă nu mai sunt eu.”
Asta este una dintre cele mai puțin discutate consecințe ale perimenopauzei, nu doar că încep să fluctueze hormonii, încep să se schimbe și felul în care creierul procesează stresul, somnul, emoțiile și amenințările. Estrogenul influențează sisteme extrem de importante implicate în reglarea serotoninei, dopaminei și GABA, iar atunci când acest echilibru începe să se schimbe, unele femei resimt schimbarea foarte profund.
Şi nu, nu e imaginație, nu e lipsă de voință, nici nu "ai înnebunit". Există o explicație biologică pentru multe dintre lucrurile pe care le simțim.
Asta nu înseamnă că toate femeile vor trece prin aceeași experiență și nici că fiecare episod de anxietate sau depresie este cauzat de perimenopauză. Înseamnă doar că această perioadă poate deveni, pentru unele dintre noi, momentul în care vulnerabilități existente ies la suprafață sau apar simptome complet noi și merită evaluate, nu ignorate.
Privind în urmă, îmi dau seama că nu a existat o singură soluție. Nu tratamentul, nu terapia hormonală pe care am început-o ulterior, nu sportul, nu lectura, nu una dintre ele, luată separat. A fost suma lor.
Dar dacă mă întreabă cineva care a fost motorul care m-a ținut în picioare, răspunsul meu este unul la care nu m-aș fi gândit niciodată înainte.
Curiozitatea. Curiozitatea de a înțelege ce mi se întâmplă. Curiozitatea de a nu accepta răspunsul „ești bine”, atunci când simțeam că nu sunt bine. Curiozitatea de a continua să caut explicații și soluții chiar și atunci când nu apăreau imediat.
Și, poate mai important decât orice, faptul că am refuzat să renunț la mine, nu pentru că sunt mai puternică decât alte femei sau pentru că am mai multă voință, ci pentru că nu aveam luxul de a mă opri.
Sunt o femeie singură, copilul meu depinde de mine, businessul meu depinde de mine, viața mea depinde de mine şi într-un fel ciudat, responsabilitatea asta m-a obligat să continui să caut chiar și în zilele în care simțeam că nu mai am energie pentru încă un medic, încă o carte sau încă o încercare.
Astăzi mă simt incomparabil mai bine decât atunci, dar nu sunt, în fiecare zi, exact femeia care eram înainte.
Încă am zile în care energia mea este mai jos decât mi-aș dori, zile în care trebuie să-mi amintesc că organismul meu încă trece printr-o perioadă de adaptare.
Diferența este că acum înțeleg ce se întâmplă, iar înțelegerea schimbă enorm felul în care trăiești o experiență.
Dacă există un lucru pe care mi-aș fi dorit să mi-l spună cineva atunci, este acesta:
Nu aștepta să te simți mai bine ca să începi să faci lucrurile care te pot ajuta să te simți mai bine.
Nu aștepta să apară motivația ca să ieși la plimbare.
Nu aștepta să dispară anxietatea ca să ceri ajutor.
Nu aștepta să ai din nou energie ca să începi să ai grijă de tine.
De foarte multe ori, organismul funcționează exact invers, acțiunea vine prima, energia începe să apară după.
Și dacă citești rândurile astea și ai impresia că descriu exact ceea ce trăiești tu acum, vreau să-ți spun un singur lucru.
Nu renunța să cauți.
Nu renunța după primul medic.
Nu renunța după primele analize.
Nu renunța dacă prima soluție nu funcționează.
De multe ori, cel mai important lucru pe care îl putem face pentru noi nu este să avem imediat toate răspunsurile, este să refuzăm să încetăm să le căutăm, pentru că, oricât de pierdută te-ai simți astăzi, există șanse foarte mari ca femeia care crezi că a dispărut să fie încă acolo.
Iar vestea bună este că biologia poate fi înțeleasă și, în cele multe cazuri, poate fi și ajutată. Trăim vremurile potrivite pentru asta. 🫶