Cert este că simt că lucrurile în țara asta au nevoie de altă abordare. Suntem o țară plină de nemulțumiți, toată lumea le ştie pe toate, toată lumea ar face mai bine ca altul orice, dar nimeni nu face. Evoluăm într-un ritm de melc, pentru că am fost crescuți rigizi, cu ideea că viața noastră trebuie să impresioneze pe alții, nu să ne împlinească pe noi.
Am trăit zeci, poate sute de ani, în familii în care abuzul, de orice fel, s-a perpetuat din generație în generație. Cu toții am trăit asta, abuzul nu e şi nu a fost ceva izolat. Familiile cu dinamică normală sunt exemple izolate, ei sunt unicornii.
Apoi a venit etapa conștientizării. Am început să vorbim despre abuzuri, să ne spunem poveștile, să înțelegem că nu este normal și că a cere ajutor nu este o rușine.
Cred însă că a venit timpul pentru următoarea etapă.
Etapa în care știm cu toții că, în spatele ușilor închise ale multor case din România, încă există multă suferință și mult abuz, dar în care învățăm, în același timp, cum să ieșim din ele. Învățăm să comunicăm sănătos. Învățăm să ne acceptăm trecutul. Înțelegem că nu mai putem schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat deja, dar putem schimba felul în care ne trăim anii care urmează.
Ține de noi ce alegeri facem din momentul ăsta. Azi. Acum.
Dacă ar fi să-ți pui o singură întrebare, poate ar fi aceasta: dacă peste cinci ani aş fi exact în același punct în care sunt astăzi, aş fi fericit/ă?
Dacă răspunsul este da, atunci nu trebuie decât să continui să menții cursul, să păstrezi ceea ce ai astăzi. Ești într-un loc bun și eşti un norocos că trăiești viața pe care ți-ai dorit-o.
Dar dacă răspunsul este nu, atunci poate că primul pas este să-ți faci o listă cu lucrurile care au rămas neschimbate de prea mult timp. Lucrurile care îți consumă energia, care te fac să simți că nu ești în locul potrivit, dar pe care ai învățat să le accepți ca fiind normale.
Câteodată intrăm pe pilot automat și uităm să ne reevaluăm viața. Avem senzația că ceea ce ni se întâmplă se va rezolva de la sine și că, într-o zi, ne vom trezi din nou bine. Chiar și atunci când universul ne trimite un milion de semnale că drumul pe care mergem nu ne mai duce acolo unde ne dorim, continuăm să mergem pe el. Nu pentru că nu vedem semnele, ci pentru că drumul cunoscut ni se pare mai sigur decât unul nou.
Mulți oameni rămân blocați în modul de supraviețuire pentru că uită să dea zoom out. Stresul îi ține atât de conectați la sursa de cortizol, încât ajung să creadă că asta este starea lor normală.
Și nici nu este de mirare.
Creierul nostru nu a evoluat ca să ne facă fericiți. A evoluat ca să ne țină în viață, iar atunci când trăiești luni sau ani într-o stare permanentă de stres, el începe să funcționeze diferit. Devine preocupat aproape exclusiv de supraviețuire. Nu mai caută oportunități, ci pericole. Nu mai analizează pe termen lung, ci încearcă doar să treacă de ziua de astăzi.
În starea asta, atenția se îngustează, creativitatea scade, curajul dispare. Orice schimbare pare amenințătoare, chiar dacă locul în care te afli te face nefericit de ani de zile. Pentru creier, familiar înseamnă sigur, chiar și atunci când familiar înseamnă suferință.
De aceea atât de mulți oameni rămân în relații toxice, în locuri de muncă care îi epuizează sau în obiceiuri despre care știu că le fac rău. Nu pentru că sunt slabi, ci pentru că sistemul lor nervos a învățat că supraviețuirea este mai importantă decât evoluția.
Vestea bună este că același creier care a învățat să trăiască în alarmă poate învăța și să trăiască în siguranță. Nu peste noapte, nu printr-o motivație de moment, ci prin alegeri mici, repetate, făcute iar și iar, până când ceea ce astăzi pare înfricoșător devine noua normalitate.
Aseară spuneam unei prietene că lucrul de care simt că m-a privat creierul în ultimii ani şi de care avem nevoie ca de aer, este curajul şi asumarea riscurilor.
Curajul nu e lipsa fricii, curajul înseamnă să nu-i mai permiți fricii să ia deciziile în locul tău. Pentru că, atunci când nu alegi tu, alege timpul pentru tine. Și de cele mai multe ori, timpul nu alege în favoarea ta.
Nu există evoluție fără disconfort şi nu există viață nouă construită din aceleași alegeri care ne-au adus aici.
Și vine întrebarea: cât din viața ta ești dispus să sacrifici doar pentru a evita frica?
Pentru că, indiferent cât încercăm să o evităm, timpul trece oricum. Iar peste 5-10-20 de ani, vom trăi consecințele alegerilor pe care le facem astăzi, aşa cum astăzi trăim consecințele alegerilor din anii trecuți.