Am fost copilul incomod.
Oaia neagră.
Brânza bună din burduful de câine.
Copilul curios.
Copilul care nu putea să accepte automat autoritatea doar pentru că venea de la un adult. Mai ales de la un adult care se comporta urât și făcea nedreptăți.
Vedeam mai atent lucruri. Înțelegeam tensiuni. Simțeam umilința, frica, agresivitatea ascunsă în spatele normalității de atunci. Și cel mai greu era că, la nivel colectiv, totul trebuia înghițit. Acceptat. Tolerat.
Am crescut într-o lume în care abuzurile fizice și sexuale erau ascunse sub rușinea victimelor. În care femeile erau învățate să tacă. În care copiii trebuiau să „știe de frică”. Eu n-am putut să accept ușor frica, nu puteam să accept ideea că nedreptatea trebuie suportată doar pentru că așa funcționa lumea.
M-am simțit dintotdeauna diferită fără să înțeleg exact de ce. Îmi vedeam reacțiile și le comparam cu ale celorlalți. În situații în care alții înghețau, eu explodam. În momente în care simțeam că cineva încearcă să mă micșoreze, să mă controleze sau să mă facă să mă simt rușinată pentru cine sunt, reacționam aproape visceral.
Ani întregi am crezut că ceva este greșit la mine.
Că sunt prea intensă.
Prea rebelă.
Prea greu de stăpânit.
Acum știu adevărul: eram doar un copil care simțea lumea cu toate simțurile deschise, într-o perioadă în care nimeni nu avea vocabular pentru asta. Un copil care vedea fisurile unei societăți dure și care refuza instinctiv să se lase complet înghițit de ele.
Cât de mult o iubesc și-o înțeleg acum pe „pisica” aia mică, pe care am considerat-o mult timp defectă. 🫂🤍