Exercițiul ăsta simplu, numit hanging, este unul dintre cele despre care aud din ce în ce mai des în ultima perioadă, în podcasturi, la medici, kinetoterapeuți, specialiști în fitness și longevitate. Cu cât ascult mai mulți oameni care studiază corpul uman și îmbătrânirea sănătoasă, cu atât observ că apare din nou și din nou în discuție.
Și nu doar din cauza felului în care solicită umerii, spatele și priza mâinilor.
Există un alt aspect care vine la pachet cu el și despre care se vorbește foarte mult în ultimii ani: forța prizei mâinii, cât de puternic poți să strângi ceva în mână și cât timp poți să te ții de o bară.
Poate suna banal, dar forța prizei este un indicator util al sănătății generale și al capacității funcționale pe măsură ce înaintăm în vârstă. Există studii care au arătat că o forță mai mare a prizei este asociată cu o stare generală de sănătate mai bună, cu mai multă independență la vârste înaintate și chiar cu o longevitate mai mare. În aceste studii, forța este măsurată de obicei prin strângerea unui dinamometru, nu prin timpul petrecut atârnat. Asocierea nu dovedește că hanging-ul, în sine, prelungește viața.
Un exercițiu atât de simplu solicită priza și antebrațele, iar implicarea umerilor, spatelui și abdomenului depinde și de felul în care îl execuți. Poți sta mai relaxată sau poți menține o activare controlată în jurul omoplaților; nu sunt exact același lucru.
Iar dacă vorbim despre tracțiuni, ele sunt probabil una dintre cele mai complete mișcări pe care le poate face partea superioară a corpului. Nu întâmplător sunt considerate un fel de etalon al forței funcționale. Dacă poți să îți ridici propriul corp în mod repetat, înseamnă că ai construit un nivel de forță reală în brațe, umeri, spate și abdomen.
Eu încă nu pot face o tracțiune completă şi nici hanging-ul nu este atât de ușor pe cât pare.
Ce mi se pare însă și mai interesant este motivul pentru care atât de mulți specialiști recomandă acest exercițiu.
Trăim într-o lume în care petrecem ore întregi stând jos, cu umerii aduși în față, cu gâtul aplecat spre telefon, cu spatele în poziții pe care le menținem mult prea mult timp, fără suficientă variație și mișcare.
Când te agăți de o bară, schimbi complet poziția și felul în care îți susții corpul.
Brațele ajung deasupra capului, iar unele persoane simt o întindere și o relaxare plăcută. Asta nu înseamnă că toate articulațiile sunt „descărcate”: umerii și mâinile susțin greutatea corpului. Nu este o soluție miraculoasă și nu „repară” problemele coloanei, așa cum mai vezi uneori pe internet, dar unele persoane observă că se simt mai bine și mai mobile după ce introduc hanging-ul în rutina lor.
Varianta activă, în care controlezi poziția omoplaților, poate solicita musculatura care susține umărul. Simpla atârnare relaxată nu garantează însă dezvoltarea stabilității, iar exercițiul trebuie adaptat la mobilitatea, forța și starea umerilor fiecăreia. Dacă apare durere sau senzație de instabilitate, nu forțăm; sprijinul picioarelor poate reduce încărcarea, iar un kinetoterapeut poate ajuta la alegerea variantei potrivite.
Mai există și o componentă despre care se vorbește mai puțin. Hanging-ul te obligă să îți susții propria greutate.
Cred că există ceva profund satisfăcător în a ști că propriul tău corp este suficient de puternic încât să facă asta.
Poate de aceea copiii fac instinctiv lucrul acesta. Se agață de bare, de crengi, de garduri, de orice găsesc. Corpul uman pare să fie construit pentru astfel de mișcări, iar noi le abandonăm pe măsură ce înaintăm în vârstă.
Așa că, deși încă rezist doar vreo 20 de secunde și încă mă enervez când îmi cedează mâinile înainte să-mi cedeze restul corpului, continui să mă întorc la exercițiul ăsta aproape în fiecare zi.